26 iunie, 2017

Viitorul ca o lungă aşteptare





Motto. „Viitorul României şi al relaţiei României cu Statele Unite este foarte, foarte luminos”

Donald J. Trump - Facebook

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 41,  iunie-iulie 2017.



Dacă trecutul este o ţară străină, aşa cum ne demonstrează magistral cartea lui David Lowenthal[i], o ţară pe care o vizităm, o redescoperim, o rescriem continuu, atunci ce anume ar trebui să se întâmple ca viitorul să fie prezent în fiecare clipă în visele, proiectele şi în gândirea noastră?

Vom descoperi un paradox: viitorul a dispărut din vocabularul politic al românilor, de fapt, din limbajul politicienilor români. Oricât de neruşinat şi viclean ar fi politicianul (nu cred că românii au inventat asta), a învăţat totuşi să nu se joace cu orice, mai ales că ştie despre viitor un lucru care este valabil şi pentru el: viitorul este privit cu teamă.


Un viitor privit cu teamă


Frica de viitorul carierei se combină cu frica oamenilor pentru viitorul copiilor, iar ceea ce rezultă este o conspiraţie a tăcerii, o adevărată omerta când este vorba despre anticiparea lucrurilor, când este vorba de a ne planifica strategic viitorul. Întrebaţi în sondaje[ii], oamenii aplică viitorului doar o emoţie terapeutică: optimismul. Chestionaţi cu privire la pesimism sau optimism, 69% dintre români cred despre ei, sau doar comunică asta, că sunt persoane optimiste. Se declară optimişti, indiferent de cât de grav le pare prezentul, aderă la resorturile unei gândiri magice. Atunci când sunt întrebaţi dacă se gândesc la viitor, 73% dintre românii adulţi spun că fac acest lucru, doar 16% recunoscând că se gândesc rar şi foarte rar la viitor. Pentru 30% dintre români bunăstarea copiilor este principala imagine-dorinţă care le vine în minte cu referinţă la viitor, pentru 15% nivelul de trai devine important, urmează sănătatea proprie (9%), speranţa generală în mai bine, starea naţiunii şi căutarea unui loc de muncă (câte 4% fiecare). La capătul celălalt al scalei, cu 1% sau sub acest procent, se află bătrâneţea şi moartea, războiul sau atentatele şi vacanţele sau concediile. Cu toate acestea, confruntaţi cu ideea unui plan pentru viitor, sunt 44% care recunosc că nu au niciun plan pentru anul care urmează.


Tranziţia – în loc de viitor


Dacă perioada comunismului a lansat o formă de utopism prin conceptul de „SSMD - Societate Socialistă Multilateral Dezvoltată” ca treaptă, ca anticameră a societăţii comuniste „depline”, un fel de paradis roşu, societatea românească din postcomunism şi politicienii ei nu au mai avut ambiţia sau curajul intelectual şi ideologic de a mai propune vreo utopie concretă. Românii au fost cadorisiţi cu conceptul de „tranziţie”. Tranziţia la economia de piaţă, tranziţia spre societatea democratică, dar menţionarea tranziţiei a devenit şi scuza pentru nerealizări, dar şi etichetă sociologică, economică sau politologică pentru tot ce se întâmpla. O definiţie a acestui proces a încercat sociologul Dumitru Sandu, tranziţia însemnând „schimbare, adică o mulţime de situaţii intermediare între două stări de relativ echilibru, identificate prin experienţă, cunoaştere sau proiect. În cazul tranziţiei postcomuniste, originea este socialismul real al anilor ’80, iar destinaţia vizată, explicit sau implicit, o constituie economia de piaţă şi democraţia, capitalismul democratic asociat cu bunăstarea, competiţia şi libertatea[iii]. Sigur, definiţia este una academică, niciodată politicienii sau jurnaliştii nu s-au întrebat asupra conţinutului real al acestei sintagme.

O abordare sistematică şi aprofundată a acestui concept o datorăm sociologului Cătălin Zamfir[iv] care face o radiografie critică a evoluţiei societăţii româneşti, considerând că este nevoie de alte instrumente sociologice pentru această nouă „stare”. Mai notează profesorul Zamfir „nu există un indicator global care să identifice momentul precis al finalizării tranziţiei. Elementele posttranziţie s-au cristalizat deja şi, în ultimul timp, ele s-au extins şi consolidat. Elemente specifice tranziţiei există însă. S-ar putea recurge la un indicator la nivelul conştiinţei colective: tranziţia se va încheia când colectivitatea nu va mai vorbi despre ea”. Deja nu se mai vorbeşte despre tranziţie, iar România este lăudată pentru ritmuri de creştere economică, în condiţiile acumulării unor dezechilibre de dezvoltare care reprezintă un pericol imens pentru viitorul nostru, au trecut 13 ani de lansarea cărţii profesorului meu, dar mi-a rămas încă în minte una dintre reţetele pe care le oferea la sfârşitul cărţii ca sfat pentru „instituţiile producătoare de viitor: „Dincolo de succesele/insuccesele lor, instituţiile care şi-au pus ca obiectiv dezvoltarea socială se confruntă cu o nouă problemă de structură: cum să înlocuiască autoritarismul bunelor intenţii, dezvoltat în relaţiile cu colectivităţile afectate şi comunitatea ştiinţifică, cu o democraţie a procesului dezvoltării sociale[v]. Nu s-a întâmplat nimic în acest sens, a apărut doar un fel de update ideologic, care a încercat să aducă lumină: tranziţia înseamnă reformă[vi].

S-a încercat apoi şi cu termenul de transformare , folosindu-ne la nivel academic de lucrarea celebră  „Marea Transformare” a lui Karl Polanyi[vii], care făcea studiul trecerii de la capitalismul fundat pe principiul pieţei, la capitalismul modernizat cu instituţii ale protecţiei sociale, dar toate au avut doar o arie de răspândire academică, chiar mai restrânsă decât ar fi fost necesar.


O lungă aşteptare

După nebuloasa unui viitor privit doar din perspectiva schimbărilor, a tranziţiei de la certitudinile unui prezent sărac, dar uşor de înţeles, românii au aşteptat schimbarea ca pe Moş Crăciun, crezând-o rapidă şi aducătoare de fericire. Au descoperit în schimb că schimbarea poate aduce şi lucruri care nu sunt fericite: şomaj, competiţie interindividuală, inegalitate şi mai ales nevoia de a acţiona, singuri în faţa unor riscuri de toate felurile. A fost, după câţiva ani de tranziţie, cea mai proastă ştire pe care au primit-o, ca un duş rece după beţia câştigării libertăţii. Mulţi dintre ei s-au trezit că sunt tot mai săraci şi tot mai speriaţi. Reacţia este una care a fost constatată peste tot în lume: cea mai mare parte a săracilor au ca principală caracteristică un element comun şi anume faptul că aşteaptă. Aşteaptă să vină un politician să rezolve ceva, aşteaptă ca statul să facă ceva, aşteaptă de la Dumnezeu o minune. Aşteptarea este starea cea mai prezentă şi, alături de aceasta, comportamentele de neîncredere faţă de studii, diverse forme de pregătire, chiar descurajarea în ceea ce înseamnă căutarea unui loc de muncă. De aici vin şi corolare ale stării de aşteptare: 52% dintre români cred că „doar Dumnezeu poate decide viitorul nostru”, 65% că „viitorul este în mâna conducătorilor” şi 60% cred că „oamenii îşi fac degeaba planuri de viitor, viitorul nu depinde de ei[viii]. Dar majoritatea răspunsurilor arată un lucru care este semnificativ: lipsa unui sentiment al participării sociale şi al preocupării pentru mersul lucrurilor în ţară, doar un procent infim, de 4%, menţionează acest domeniu ca univers al preocupărilor şi planurilor de viitor. Restul înseamnă planuri individuale, preocupări individualiste şi egoiste care angrenează doar reuşita individului şi pe cea a familiei. Cu toate că aproape jumătate dintre români declară că nu şi-au făcut planuri pentru anul 2017, 63% cred că anul viitor va fi mai bun decât anul acesta, iar cu referire la familie optimismul fără temei este şi mai puternic - 67% cred asta.

Dar când este vorba despre viitorul României, doar 39% cred ca acesta va fi mai bun. Românul nu simte angrenajul social care există între individ, comunitate şi societatea în ansamblul ei. Probabil, perioada comunistă l-a făcut să piardă sensul în ideea de proprietate comună, tocmai prin excesul folosirii. Proprietatea era comună, dar nu aveai niciun semn al proprietăţii. Decizia era formală. Cooperativizarea agriculturii a fost, de fapt, o confiscare. Este explicabil, aşadar, acest sentiment şi această reprezentare a societăţii. În afară de familie, individul din postcomunism nu are încredere în nimeni şi în nimic. Tratează încă viaţa socială ca pe o dură luptă pentru supravieţuire, este greu să-l resocializezi, să-l faci să simtă apartenenţa, nu doar declarativ sau ca identitate, adică ca apartenenţă simbolică, dar şi din perspectiva plusurilor pe care le poate aduce acţiunea colectivă. „Ce este al tuturor este al nimănui”, aceasta era raţiunea simplă cu care era tratat bunul public în timpul comunismului. Individul nu simte că ar avea forţa de a participa la schimbare, simte că votul sau acţiunea lui nu contează, pentru că nu se poate baza pe faptul că şi ceilalţi vor pune acţiunile lor alături. Această descurajare blochează acţiunea socială, creează apatie politică şi inactivism. Una dintre explicaţiile cele mai clare pentru aceste fenomen este lipsa de încredere în ceilalţi, în instituţii, dar chiar şi în România, ca entitate simbolică. Într-un studiu recent realizat de IRES[ix], 51% dintre români declară că au încredere în România, însă 33% spun că au avut încredere, dar şi-au pierdut-o.

Pare că asistăm la o resurecţie a individualismului, se vede şi în modul în care se gândesc oamenii la viitor ca aspecte de evaluat: doar 2% se gândesc la viitorul României, problemele individuale ocupând întreaga plajă a îngrijorărilor şi planurilor. Dar nu doar despre o resurecţie a individualismului putem vorbi, ci şi despre o resurecţie a gândirii magice, a unor reprezentări colective care au puţin de a face cu raţionalitatea modernă. Imprevizibilitatea vieţii, frica de viitor şi lipsa de încredere în forţele şi instituţiile spaţiului public creează mecanisme de adaptare printre care reprezentări şi superstiţii ale posibilităţii cunoaşterii şi acţiunii prin modalităţi paranormale sau supranaturale. Astfel, 30% dintre români cred că există oameni care pot prevedea viitorul, iar 24% dintre români au cunoscut pe cineva care deţinea aceste calităţi. 45% îşi citesc frecvent horoscopul şi 10% au fost la cineva care este ghicitor. 34% au avut semne sau presimţiri cu privire la viitor.

Într-un capitol scris pentru traducerea în limba română a lucrării „Scurtă istorie a viitorului”, Jacques Attali scrie că ţara noastră are probleme cu viitorul, motivul fiind acela că „România nu a devenit niciodată o «inimă» pentru că nu a ştiut, în niciun moment al existenţei sale, să subscrie la legile istoriei viitorului[x]. Optimist trasează apoi liniile unei adevărate reţete: să-şi creeze un ambient relaţional, să suscite dorinţa unui destin comun, să favorizeze libertatea creaţiei, să se doteze cu un mare port şi cu o mare piaţă financiară, să formeze, în mod echitabil, cetăţeni pentru noi orizonturi ştiinţifice, să se doteze cu tehnologiile viitorul şi, nu în ultimul rând, să facă alianţe în condiţiile unei geopolitici strategice gândite de conducători.


Este un adevărat program politic enunţat de multe ori, dar niciodată urmărit coerent de politicienii noştri, preocupaţi de continua bătălie politică, de câştiguri politice pe termen scurt şi punând interesul de partid înaintea oricărui interes comunitar sau naţional. Când nimeni nu încearcă să contureze traseele spre un viitor cât de cât dezirabil, într-o lume a unor tot mai mari riscuri de toate felurile, populaţia României nu poate face mai mult decât să aştepte. Pentru că viitorul nu poate fi doar un plan al elitei, viitorul este o maşină care merge cu benzina speranţei celor mulţi. Cât timp viitorul va fi doar o lungă aşteptare, România va sta pe loc sau doar va înainta târâş speriată spre ceva care va semăna a luminiţă, dar care este doar lumina rece a unui licurici, dintr-un întuneric tot mai compact[xi].

Mai jos puteţi vizualiza studiul IRES - Percepţii publice asupra viitorului:




Referinţe:



[i] Lowenthal, D., Trecutul ca o ţară străină, Curtea Veche, Bucureşti, 2002,
[ii] IRES - Studiul Percepţii publice asupra viitorului”, realizat în perioada 8-12 iunie 2017, prin metoda CATI, pe un eşantion multistratificat, reprezentativ la nivel naţional, de 1008 persoane de peste 18 ani, majă de eroare ± 3,1%
[iii] Sandu, D.,Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi, 1999, p. 9
[iv] Zamfir, C., O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi după?, Polirom, Iaşi, 2004, p. 14
[v] Ibidem, p. 191
[vi] O’Donnell, Schmitter, G. şi Whitehead (eds): Transitions from Authoritarian Rule.
Southern Europe, Baltimore: John Hopkins University Press
[vii] Polanyi, K., Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, (trad. Ciprian Şiulea), Tact, Cluj Napoca, 2014
[viii] IRES - Studiul „Percepţii publice asupra viitorului”, realizat în perioada 8-12 iunie 2017, prin metoda CATI, pe un eşantion multistratificat, reprezentativ la nivel naţional, de 1.008 persoane de peste 18 ani, marjă de eroare ± 3,1%
[ix] IRES - Barometrul încrederii, realizat în 14-15 iunie 2017, prin metoda CATI, pe un eşantion multistratificat, reprezentativ la nivel naţional, de 1.008 persoane de peste 18 ani, marjă de eroare ± 3,7%
[x] Attali J., Scurtă istorie a viitorului, traducere M. Ungureanu, Poirom, Iaşi, 2007, p. 291-292
[xi] Motto-ul, acestui text, declaraţia preşedintelui SUA, Donald Trump, a încălzit într-o seară târzie inimile mai multor români decât un program de guvernare câştigător, cu toate asonanţele lui şi cu toata rezonanţa comunistă, dar nu a avut niciun efect a doua zi

16 mai, 2017

Cărările pierdute ale copilariei după Alexander Hausvater

Textul de mai jos reprezintă prefața volumului Ce dacă de Alexander Husvater, apătură la Editura Integral



Când ești pus în fața unei cărți despre copilărie, ceea ce te aștepți să afli este bucuria de a te întâlni cu o nouă formă de nostalgiei paradisului pierdut. În ceea ce mă privește, ori de câte ori aud cuvântul copilărie, îmi vin în minte versurile lui Dorin Tudoran: ”numai copilăria e glorioasă, în rest, totul e agonie”. Dar în cartea de față nu vei găsi nimic din ceea ce te aștepți, însă te vei putea pierde în ea precum într-o lume a contrastelor, un paradis care se transformă de la o pagină la alta în infern sau într-o minunată sarbătoare a vieții care sfârșește într-un ocean de tristețe.

Autorul ne avertizează cuminte că vom găsi durere ascunsă, dar și lumină și fericire sau, în altă parte, că este ”o lume a poveștilor în care povestea în sine, trăită sau povestită, este o necesitate pentru a supraviețui”. Povestind secvențe ale copilăriei dintr-o Românie pe care copilul o părăsește la 10 ani și dintr-o țară de adopție unde el trăiește calvarul adaptării la o lume dură, trecând prin toate elementele unui rit de părăsire a copilăriei și de descoperire a vârstei adulte, Alexandru Hausvater  vine în această carte cu o vocație de veșnic călător spre altceva, spre o altă lume, spre o altă experiență.

Într-una  dintre povestirile care dă titlul volumului (Ce dacă), autorul ne duce spre una dintre funcțiile importante ale povestirii, aceea de a recompune societatea, de a ajuta la solidarizare și de a reinventa o lume care este pe cale de a se distruge. În mijlocul unei furtuni, pe vaporul incertitudinii, copilul și tatăl se joacă un joc al recompunerii, al reinventării vieții și celorlati. O metaforă pentru ideea că povestea are nevoie de celălalt,  pentru a o asculta, pentru a o duce mai departe. Ce dacă totul s-a dus, dacă paradisul copilăriei s-a risipit, povestea rămâne și poate oricând să reînvie o lume. Când? Oricând, dar mai ales atunci când lumea este în pericol, când vaporul se poate duce la fund, când toți ceilalți se ascund, povestea rămâne și poate reînvia o lume.
”Dacă o poveste începe cu o descoperire, trebuie să se sfârșească cu o căutare”, spune Penelope Fitzgerald în The Blue Flower. Despre căutare, iar acesta ar putea fi un foarte potrivit subtitlu pentru această minunată carte. Hausvater caută să redescopere o lume pierdută, dar autorul nu este un povestitor disciplinat. El este mereu într-o căutare, într-un proces de cercetare a identității sau chiar a oglindirii ființei în altul, ca act al intersubiectivității în sensul în care Paul Ricoeur analizează Sinele în ”Sinele ca un altul”. Nu respectă rețetele, nici convențiile, nici regulile. Este un povestitor rebel, așa cum a fost și copilul, dar și omul matur, și regizorul de mai tarziu. Uneori se contrazice pe sine, își amendează personajele, uneori ce construiește la începutul poveștii distruge la sfârșit, personajele, cu caractere fixe în majoritatea poveștilor, se pot degrada, se pot transforma iremediabil, schimbând sensurile poveștii.

Hausvater este un ”agitator” care pune totul sub semnul întrebării, nu vrea să ne lase în starea în care am intrat în tunelul povestirii lui. Nu vrea un cititor mulțumit că își găsește în cartea sa nostalgia dulceagă după copilăria lui. Aproape fiecare poveste se termină cu o poză memorabilă, cu o imagine de o mare forță sugestivă, dar care nu fixează întotdeauna un înțeles, ci mai degrabă o incertitudine, o nouă pistă pentru explorare pentru cititor.
Te întrebi astfel fără să vrei: ce urmărește autorul prin povestea lui despre copilărie, despre nașterea omului care este și universul din jurul lui, univers pe care-l determină prin ființa lui? Ce crezi că ar vrea să rămână, te întrebi, iar răspunsul îți apare dintr-o dată: respectul pentru om și pentru viață, indiferent de cum este aceasta. Toate figurile din cartea lui Hausvater sunt luminoase, trăiesc, cad, mor sau se înalță, urmărite de surâsul complice al copilului care caută mereu întelesul de care nu este multumit, drept pentru care experimentează o maieutică nemaivazută: despre moarte sau despre orice altceva trece de la personaj la personaj, se lovește de ignoranța unora sau de indecizia altora, la final însă realitatea îi trimite un semnal direct. Toate experimentele copilăriei sunt modalități prin care copilul caută să-și domine frica prin căutarea unui înțeles pe care îl va redescoperi mai târziu, poate doar în momentul în care devine povestitor.

Alexandru Hausvater este un maestru al scenelor de o mare forță suprarealistă, prin ele creează marea alternativă la viața reală, o alternativă pe care personajul ar fi putut s-o trăiască simultan, mereu. Ai senzația ca autorul încearcă să scape prin aceasta de frustrare și unește alternativele în sfârșitul povestirii, care din realism tragic, poate trece direct spre un suprarealism cu elemente magice. De altfel, Hausvater, regizor sau doar om, este Povestitorul prin excelență. El trăiește cu credința că lumea are nevoie de povești, trăite sau imaginare. Prin aceasta el este un rebel care se cercetează pe sine (și Sinele) și vrea mereu să-și descopere limitele, căutare prezentă în încercarea obsesivă a copilului de a trece prin toate experiențele, copilăria fiind un ritual al încercărilor spre trecerea într-o altă dimensiune. Ca regizor, Alexandru Hausvater spune că nu îi plac aplauzele, pentru că, într-un fel, aplauzele ar putea marca sfârșitul poveștii. Nici în cartea sa despre copilărie, poveștile nu au sfârșit, povestea este menită să fie dusă mai departe în mințile și în sufletele celor care au auzit-o. A nu defini un sfârșit derivă și din această nostalgie a autorului după posibilitatea de a urma în viață mai multe destine, mai multe drumuri, mai multe existențe paralele. În fond, spune Hausvater într-un interviu, ”creația artistică se naște acolo unde omul este privat de libertate și imaginația înlocuiește realitatea”.

Chiar dacă Hausvater-regizorul este un povestitor de profesie (cred că autorul se va revolta la ideea de profesie artistică), în cartea de față nu asistăm doar  la o punere în scenă a propriei copilării, ci mai mult la o reflecție gravă despre despre condiția umană.
Sunt abordate multe dintre temele majore ale filosofiei, ritualurile vieții și marile încercări. Pierderea și deposedarea tragică, dar și despărțirea apar sugestiv în Plimbarea sau în Cravata de pionier. În Strainatatea, copilul de cinci ani caută înțelesul alterității și numele pe care dăm străinătății. În Iona, un vis cehovian cu portocali, pierderea inocenței și intrarea violentă în lume, iar în Fluturi și fractii, copilul deschide discuția despre reunificarea lumii și construcția ordinii desăvârșite. În Artza, vaporul misterios al plutirii spre țara făgăduinței, apare o imagine de o devastatoare forță expresivă pentru lumea noastră interioară, asediată mereu de furtuni și insingurare. Copilul imaginează un dezastru, ca și cel de pe Titanic, unde, în timp ce orchestra cânta în sala de mese, apa începe să pătrundă în interior fără să perturbe interpretarea Habanerei de către doamna corpolentă. În tot acest timp al tragicului asumat cu nonșalanță, copilului îi crește barba și mustața. În acest haos, la mese sunt servite personaje-umbre, dar copilul nu se mai simte ”singur, izolat”. Un senzațional mecanism scenografic inventează autorul pentru a conota nașterea ființei sociale, în care copilul descoperă că ceea ce i se întâmplă nu este unic (”M-am simțit pentru prima dată ființă socială”). Fascinată ideea: ființa socială se naște în pericol, în furtună, unde oamenii au nevoie unul de altul, chiar dacă Altul, Celălalt, este doar imaginat sau umbră. Ca să te reinventezi pe tine, ai nevoie mereu de altul, călătoria spre sinele copilăriei este și un excurs spre altul, spre înțelegerea asemănării, nu doar a diferenței.
Povestea unui ofițer SS și un fluture este una dintre bijuteriile ”povestașului” Hausvater care ne aduce aminte de construcția povestirilor hasidice și de greutatea înțelesului simplu, în comparație cu căutarea obsesivă de a ne explica cruzimea sau ticăloșia. Copilul, care face, la final, un gest firesc de a omorî o muscă, trimite spre reflecția morală asupra imanenței Răului în lume. În Somnambulul avem o poveste cu sclipire borgesiană despre pierderea credinței sau poate doar momentul de cumpănă, moment pe care autorul nu-l descrie până la capăt. Aici autorul ne sugereaza că frumusețea nu se naște doar din fericire, Teofilus, personajul care îl conduce pe copil pe una dintre cărările descoperirii fericirii de a trăi, îi arată până la urmă o lume în care credința este doar o poveste, iar judecata supremă doar o invenție menită să înfricoșeze.  Dar, ca în multe povestiri, autorul  nu duce formula concluzivă la capăt, nu pronunță cuvântul care aduce judecata definitivă, ci lasă cititorului șansa de a se lega de povestea lui cu propria poveste și de a duce astfel mai departe lumea aceasta.
Magistrale sunt paginile în care sunt tratate fantasmele copilăriei, descoperirea sexului și a nudității, ca experiențe avansate a descoperirii Sinelui și lumii. În Prima dată Hausvater face dovada unei forțe de expresie care dovedește talentul de mare scriitor. Metafora ospiciului și a nebuniei asociate descoperirii amorului carnal este cu adevărat copleșitoare. Aici, marele regizor demonstrează că, în niciun moment, el nu face concesii publicului și acționează în forță. Cred că este singura dată când copilul primește un nume, este strigat pe nume, până atunci nimeni nu îl individualiza prin nume, copilul primește identitate, dar pierde ce avea mai frumos: puritatea visului. Aici se vede cel mai bine ușurința prin care narațiunea face trecerea de la realismul banal, la fantasticul magic. Fără explicații de legătură, fără ”racorduri” narative sau artificii regizorale, copilul trăiește firesc în aceste două universuri, pe care le transgresează de mai multe ori pe parcursul poveștilor.

Mereu vom găsi pe parcursul poveștilor greutatea sau imposibilitatea de a face alegeri nete, definitive, știind că, prin aceasta, interzicem o lume, omorâm o alternativă. Greutatea alegerii între religii sau între profesii traversează întreaga carte ca imposibilitatea de a accepta limitarea (Fără titlu sau Moise și Isus). În povestirea Procesul lui Yuval autorul ne duce pe terenul imposibilității de a-i judeca pe ceilalți și greutatea de stabili vinovația sau nevinovăția.
O povestire tulburătoare ce nu se poate uita este traducerea fantastică a întâlnirii copilului cu doi monștri sacri ai muzicii, Yehudi Menuhin și David Oistrach, în care copilul trăiește minunea de a vedea cum frumusețea se naște din urâțenia bătrâneții și cum magia artei ne ridică deasupra lumii. De altfel, autorul tratează multe dintre temele de reflecție printr-o scenografie care ne aduce aminte de Mircea Eliade (Unde se duc morții ăștia?), un autor pe care l-a montat în mod magistral, ilustrând sau doar sugerând hierofanii sau mitologii uitate.

Cartea se termină brusc, nimic din ce aștepta cititorul care a fost purtat din cameră în cameră, prin castelul de cărți de joc, al povestirii. Nu are un epilog, nu are un sfârșit parabolic sau pilduitor. Copilul nu lasă niciun ”testament”, naratorul se retrage discret, lasă rugăciunea eternă a copilăriei și îngerul de serviciu să primească dorințe și să vegheze alte vise și utopii.
Asta ne aduce aminte de Nathalie Sarraute și capodopera sa ”LEnfance”, unde romanciera folosește povestirea pentru resuscitarea tropismelor copilăriei, adică cercetarea și căutarea unor senzații rămase ascunse, care au rămas înafara cuvintelor. Uneori ai senzația că și Hausvater caută cuvinte sau dialoguri, lăsate uneori să vorbească de la sine, fără narator, care pot restui acel trăit interior, prea puțin sau deloc exprimat (dialogul din De-a doctorul).
Dar marea arta a lui Hausvater este că reușește să evite toate capcanele comune tuturor autobiografiilor. Refuză clișeele și se ferește de pitorescul dulceag. Refuză narațiunea lineară și artificiile de continuitate și de umplere a ”spațiilor albe” din memorie. La început am crezut că voi găsi o formulă pentru modul în care se constituie mozaicul povestirii, am crezut că este o logică a trecerii de la amintiri în funcție de ani și de vârstă sau o formulă a alternării copilăriei de la București sau din Israel, dar toate căutarile mele au dus la un eșec perfect. Pur și simplu, cartea și înlănțuirea poveștilor, relevă o discontinuitate bulversantă. Este o poveste a diferitelor încercări așa cum apar în mintea adultului izgonit din teritoriul copilăriei, adică fragmente rupte, străfulgerări ale unei minți care a fost obligată să țină în minte, nu pe hartie,  un jurnal al vieții, alteori legate între ele doar de personaje.

Autorul este un fel de Șeherezadă, un arhetip pentru povestire și povestaș. La finalul cărții parcă revezi sfârșitul povestirilor din 1001 de nopți:  ”și Șeherezada tăcu, sfioasă”, pentru că zorii se revărsau la ferestre, iar lumina este sinonimă cu moartea poveștii și cu domnia realității. Pe întuneric, în obscuritatea sălii de teatru sau cinema, povestitorul este rege, ca și în fantezia cu cei doi violoniști bătrâni care zboară cântând. Obsesia pentru întunericul fecund este și una dintre toposurile acestei cărți. Multe dintre poveștile copilăriei se petrec în întunericul nopții, o noapte inițială, dar care este luminată apoi de personaje sau de stări. Copilului-povestitor nu îi este frică de intuneric, cele mai multe aventuri se petrec noaptea sau la lumina întunericului, unde fantasticul, realul și miticul se pot împleti fără greutate.

Una dintre obsesiile autorului și a personajelor lui, lucru care mă apropie de el mai mult decât o poate face orice text, este încercarea de a trăi mai multe vieți deodată, conștient că fiecare alegere înseamnă a renunța la una dintre cărările posibile ale vieții.    
 Spre deosebire de Alain Fournier (”Le Grand Meaulnes” - Cărarea pierdută, în traducerea romanească), personajele lui Hausvater nu au obsesia de a căuta o țară pierdută, o țară a copilăriei, ba din contră, autorul vrea să se lecuiască de ”mitul copilăriei furate”, abia schițat și respins din capul locului, de aceea deschide o adevărată peșteră a lui Ali Baba plină de experiențe amestecate, uneori însă de o mare forță expresivă și emoțională (”Viața se derula pe două poteci și minunea era să le petrecem pe amândouă deopotrivă”). Am trăit direct această experiență la care face referirea Alexander Hausvater și încă o trăiesc. Petrecându-mi copilăria într-un sat de munte, departe de agitația urbană, a trebuit să călătoresc mereu pe cărarea imaginației pentru a trăi eu, atunci, ceea ce credeam că este mai important. Departe de orașul la care visam și ale cărui lumini le vedeam în nopțile senine, plin de cărți, filme, teatre, cenacluri de poezie și oameni ... foarte interesanți, mă pierdeam în cărțile tatălui meu, călătorind alături de personajele lui Hemingway, Faulkner, Jack London, Steinback sau Cesare Pavese. Îi invidiam pe copiii care, precum Alexander,  mergeau la teatru, vedeau meciurile lui Dinamo, ascultau concerte sau puteau sta când vor ei in biblioteci pe care le credeam infinite, adevărate labirinturi în care poți pierde acul în deșert. Ascultam, în fiecare zi, piese de teatru radiofonic, unde aveam avantajul față de Alexander, că trebuia sa fiu adevăratul regizor și scenograf, trebuia să pun în imagine, pornind de la vocile marilor actori, toată trama povestirilor. În universul meu de frunză și de iarbă, printre munți si dealuri, scena mirosea a iarbă și a pământ reavan, iar rochiile doamnelor miroseau a iasomie și a regina noptii, doarece primul Chanel 5 l-am mirosit mult mai târziu, în adolecența mea de liceean la oraș. 

Cartea minunată a regizorului Alexander Hausvater ne cucerește prin faptul că ne învestește cu demnitatea de cititori căutători de sens. Oarecum, autorul mi-a părut la început un fel de descendent rebel al povestirilor hasidice. Cele care aduceau lumii parabole născute în comunitățile răspândite și care, uneori, în expresia lui Martin Buber sau S.Y. Agnon, au produs adevărate capodopere ale înțelepciunii, alteori chiar creatoare ale unei gândiri paradoxologice. Dar copilul lui Hausvater nu vrea să ne împingă spre acțiuni de reflecție programatică, spre teme importante pentru comunitate, ordonate și indexate cu semnele înțelepciunii. Pesonajul central, povestașul, evadează continuu, căutând să scape de suferință sau de stagnare. Copilul se luptă cu timpul, nu vrea să devină matur, nu vrea să aleagă între profesii, mereu se teme de finitudine și caută o ușă întredeschisă, spre o nouă experiență. Uneori, dă drumul fanteziei, dar evadarea rămâne în ”rama” poveștii, vrea să aducă existența mai aproape de sufletul lui și poate chiar mai aproape de noi.
Nu o singură cărare este pierdută, obsesie devenită modă în secolul XX prin romanul lui Alain Fournier, ci sunt mai multe cărări spre copilărie și spre noi înșine pe care le pierdem și care trebuie reinventate prin poveste. Aceasta poate deveni o obsesie pentru literatura sau teatrul care urmează să se nască în secolul XXI și unde rebelul Alexander Hausvater este și pionierul care le caută,  le găsește și ni le arată cu generozitate prin tot ceea ce face. Volumul de față este o capodoperă și merită citit, inițiind o experiență catharctică, dar și un experiment intelectual.

Aprilie 2017

Cluj Napoca 

10 mai, 2017

„Romania will not stand alone!” Europe and the America of our dreams



I realized that I am a citizen of Europe by chance. I was passing through customs in Frankfurt and I heard, in the background, a border guard, saying Good Day. I looked up with surprise, ready to say something in Romanian as a compatriot, I thought he was a Romanian or a nostalgic Saxon, born in Transylvania, but no, he was a dark-colored European or, to use a hypocritical American expression, a kind of Afro-European. As a general rule, I used to pass with the eyes in the ground as a habit for a second-class citizen, a practice which turned into reflex. Do not look at the tax collector or the policeman with too much confidence or he can ask you for additional papers, that’s how we were advised by those traveling more often in the nineties. The purpose and duration of the visit, where is your return ticket, where are you going to stay, how much money you have on you, the address where you sleep? I’ve experienced all these, even though I was a young teacher or a journalist, when I had to go somewhere in Europe. It was a game of simulating the natural that you had to play as many times as needed when passing through the border. For some time, since Romania obtained free passing, things got better. You are not taken to the back anymore by the customs officer or the border guard to have your luggage checked with disgust, where they always took some white gloves on to search through your underclothes and stockings, sometimes with undisguised hostility. I never understood what they were looking for in our luggage, because I had nothing interesting to bring to their world, maybe some “palincă” or some „slană” for the nostalgic ones, they had a world of freedoms and possessions, but we did not have anything subversive. Once, a Transylvanian writer in Paris asked me to bring him some apples, even wormy ones, just to smell the autumn and leaves in them. Almost for a decade I was often selected for random searches by customs officers. I had a rather bad picture in black and white on the passport, with big mustache, I seemed a PKK member, I think, or I don’t understand why my bags were always opened. Once, in Berlin, I was verified to the skin and put to the wall with hands and feet apart.
Why did he wished me a good day in my language, was the question which worried me a few hours later in the bus to Strasbourg? Was he dating a Romanian girl? Was he also an emigrant or did he learn at the police academy how to greet in all languages ​​of the Union? I will never know, but when I looked at him, he smiled and his eyes widened, and I saw the white around his pupils and I was sorry that I didn’t look at the name on the badge. Perhaps he understood my surprise and we the East Europeans, we were also some kind of blacks, I said to myself with grief and bitterness. In the bus to Strasbourg I looked at my watch to mark a historical moment. I searched the date on my phone because I felt it was an important moment. I wanted to mark it somewhere to make a gesture to put a milestone in my existence, seen as an escalator, long as those from Frankfurt Airport, which leads, invariably to death. At first it occurred to me to write an email to one of the newspapers and magazines that I collaborated occasionally.
The idea passed quickly because whenever I got somewhere abroad I wasn’t bothered to walk for hours exploring the surroundings on foot. I had the feeling that nothing was repeated and that I was entering a tunnel of otherness, a world from which I was forever separated, beyond the Iron Curtain which now I have to go through quickly before Europe closes again with some political zip. Being born in the countryside and walking through forests and meadows and reading hundreds of volumes of literature, lying in the orchard or lounging in the forests of my childhood the worlds were full of light, color, and especially fragrances. Olfactory memory had not recorded anything for the world beyond the borders in 1990. In fact, Europe is for me, even today after traveling hundreds of times, a world that smells like McDonald’s ingredients. Sorry, the reference is American, but even now when I write about my Europe it still does not have any smell of its own.
In that bus towards Strasbourg I felt a heat somewhere in my chest when I remembered the clumsy “good day”, accompanied by a smile. In the bus, I hid somewhere in the back and I leant my forehead on the cold glass watching the fields that passed like in a movie. It was autumn and I had the feeling that Alsace’s fields were more and more like the fields back home. It seemed that the trees were the same and the symphony of colors was part of a continuum of European space. I said to myself: it’s an illusion based on a synesthesia, the situation at the border has flooded the brain with some somatic markers which combines images from childhood with the present situation. The people from the fields were missing, machines were harvesting everything, even the grapes with their specific smell (our gewürztraminer from Blaj can be better than theirs, I though at that time). Europe has no peasants was the first thought that crossed my mind, although I don’t understand why it came, as I was aware of that from rural sociology. The similarity of the field made me think about it,or the child in me was the one who wondered? I pulled out my notebook that I always wore on me and wrote a new page: Europe has no peasants! So, what if it doesn’t have peasants, I thought instantly, the peasants will disappear anyway, your beloved sociology professor used to say to you two decades ago. Okay, but our peasants who will befriend if we become Europeans? Will our peasants be alone in Europe, will they feel the cosmic loneliness that Cioran speaks about? It’s not a problem, I knew that the Hungarians and the Poles have peasants too, there are also the Bulgarians, the Serbs, and ours will have someone to drink a “palincă” at the rural symposiums to strengthen the European solidarity. But the European people are for real, I wrote on the yellow page of my notebook, as a poetic delight, a style exercise that I practice as often as I can. After a few days, at a symposium on identity, I said that with confidence, in a very erudite trilled French and they were all delighted by my witty Transylvanian remark. It was as if the fool of the village was talking and they were all surprised by the great philosophy that made them to be silent when others were fighting with empty words like soap bubbles that burst in noise above the absurdity of the symposiums. I was kind of a small star, groped at the party afterwards, in a club, by two French women journalists, heavily drunk, specialized in European issues.

Which Europe?
It had already been over 15 years since I travelled to Germany, France, Italy, Austria, Switzerland, Greece or Spain, but I never thought I was in a different space than in the areas where I was: I was making comparisons between the French and the Germans, the Austrians or the Italians, the French or the Greeks but I never felt the space per se, even if for many years I read everything I could find about the fears of the West or its culture.
In my mind, the Western world had quite solid ethnic boundaries and my first surprise was to find no boundaries. How could a country without borders work, I was thinking when I was passing by car from Germany to France and found only the trace of the border, what country is that with no border? But in that bus I started to search the roots for my condition of being a European citizen. It had been several years since Romanians could circulate freely, but I was not thinking in terms of identity, I wasn’t aware of my European identity?
How could I think about our rights as European citizens when I was thinking within myself that it is enough to be glad that these guys from the West accepts us to travel on their territory, to buy books and for that we bear to be blamed from time to time for the lack of democracy or other subtleties of postmodern civilization. Sometimes I felt ashamed seeing that some compatriots were responsible for all sorts of wrongdoing in these civilized areas and I was expecting in horror the moment when all borders will close again for us.
Now, that I was given `Hello` with respect, in my language, something maybe has changed, it was the most shocking thought. We are European citizens, okay, we have rights, but also obligations. I understand that very well, rationally, officially and formally, but to what kind of Europe we have to relate? I had many images in my mind, sounds or feelings, and all were mixed. I reopened my notebook and I tried to use a a projective test, among those learned in social psychology, a kind of top of mind, a kind of semiometrical test, as we say today. Europe? Under this word enumerate the first words or images that come to your mind, as the subjects are usually asked to do. I wrote a few pages full of words listed one below the other. As a cookbook, as a recipe like: What trimmings does Europe need? Which is the Europe with demands, which punishes us, that helps us, gives us rights, which rejects us, that helps us get rid of the fear of the Russians? Which is the Europe that considers us citizens? I turned over the pages of the notebook while I was arranging my library and my office. It has been several years since I discovered that European citizenship exists, but we went through several contradictory states from the day we stepped through the abandoned Iron Curtain.

Which America?

Around 2013, US President Barack Obama came to Poland and told us over the fence the best thing possible, something that I still not believe it was written on the Teleprompter: “Romania Will not stand alone!”. My son sits beside me and he’s looking at the slogan on the screen and as a fan of Liverpool, he enjoys the sounds of his favorite hymn: You'll never walk alone! Grandfather, the one who waited the Americans for a while, no longer than a few months, as he was bragging, was gone long before we received visas and freedom of movement throughout the world, not in America, obviously. He walked free, with Death by his side, from Italy, to Denmark, Poland, Russia and Brussels in both world wars. So, there is now way to tell my grandfather nor ask him for real: which America came to protect us, and help us march through history with the head up (sorry, this is the anthem of Liverpool)?
America of my dreams is being led by Kurt Vonnegut and John Steinbeck, its ministers are Faulkner, Salinger, Norman Mailer, the immoral Tennesse Williams is dealing with sexual minorities, Bruce Springsteen is the Minister of eternal youth, and Leonard Cohen is great general manager at Chelsea Hotel. There, John Dos Passos, Thomas Pynchon, Irving Stone or Ken Kessey are big bastards, as my friend, the trash collector from Pata Rat, would say.
I still don’t know which Europe made us citizens, as I still don’t know which America protects us. My America has never left me alone. In her honor, America of our dreams, we write this magazine, our Sinteza, each month. From Europe, we were separated by an Iron Curtain, which sometimes we still feel, as we fail to sneak around it every day. To America we were bound by the dream, it never rejected us. I read my notes about our frail European citizenship and I think every evening about the real America, the protecting one, about our elder brother overseas. How far is it from my America the one I know from the peasants who returned with stories from the factories in Chicago or retold by Hemingway or Faulkner, by our elder brother who came in military clothes after seven decades, when the Romanians who lit fires on the hills have died long ago, bleached from all that waiting?





The Romanian Institute for Evaluation and Strategy – IRES conducted a survey on the perceptions Romanians have of the impact that the accession to the European Union has had on Romania. I invite you to consult the study extensively:

23 aprilie, 2017

FAKE NEWS sau FAKE CONCEPT?




Invenția fake news
Uneori, privind societatea contemporană, tot mai desprinsă de carte și de cultura scrisă, am tot mai acut senzația că este o societate fără memorie. O societate candidă, care se miră, parcă, în fiecare zi, bucurându-se sau oripilându-se de foarte multe lucruri care sunt vechi de sute, dacă nu chiar de mii de ani. Privit în mod grosier, ar fi vorba despre „știri false”, adică minciuni ordinare, invenții prin care presa intoxică opinia publică de la începuturile ei. Totuși, marii teoreticieni ai fake news ne avertizează, prin zeci de studii recente, savant construite sau doar superficiale, că este un concept destul de complicat, că are multe fațete. Înțelegem, a apărut în campania electorală americană, deci va avea, cu siguranță, folosințe ideologice sau chiar propagandistice.
Acceptând convenția, fake news nu e știre falsă, e un fel de înșelăciune complexă (hoax, în engleză), o montură mincinoasă de mare difuziune publică, cu scopul de a induce în eroare, de a păcăli oamenii în legătură cu acțiuni, intenții sau programe politice. Politicienii și-au creat un cuvânt nou pentru a defini minciuna îndreptată împotriva lor, dar nu au definit cu niciun cuvânt nou fake news-urile, industriile de manipulare sau fabricile de minciună pe care le revarsă ei asupra populațiilor direct din instituțiile guvernamentale, din sediile partidelor sau din concernele mediatice care le sunt apropiate.

Fake news-urile apar pe fondul marii crize a presei din ultimii ani, spun cei mai mulți, referindu-se în primul rând la criza economică și la sutele de mii de locuri de muncă dispărute din industria media[1]. Nu este doar asta, cu siguranță. Este vorba despre o mutație tehnică, în primul rând. Generalizarea posibilității de inserție în spațiul virtual a oricărui cetățean, jurnalist sau nu, a dat naștere posibilității de apariție a conținuturilor generate de utilizatori (user-generated content - UGC), considerate ca fiind o mare democratizare sau revoluție media. Aceste conținuturi (bloguri, wiki-uri, forumuri de discuții, mesaje, chat-uri, tweet-uri, podcast-uri, imagini digitale, video, fișiere audio, reclame de mass-media) care au fost create de utilizatorii unui sistem sau serviciu online au fost, după 2005, considerate ca fiind o mare deschidere a mass-media, o dispariție a cenzurii și debutul unei epoci de aur pentru opinia liberă și exprimarea independentă. S-au bucurat mult la început cei care au vrut să scape de plățile de publicitate și cei care au generat strategii de marketing de o mare subtilitate cu ajutorul acestei libertăți de intrare în sistem.

Marea problemă care a frământat presa mainstream după Brexit și victoria lui Trump a fost faptul că aceasta a pierdut bătălia cu rețelele sociale, acuzate acum de ceea ce este mai rău. Este clar că politicienii, laolaltă cu sateliții mediatici, au pierdut bătălia încrederii publicului în ultimele decenii, nu acum, odată cu ipotetica apariție a FN (fake news). Mass-media a considerat nerelevante codurile deontologice în ultimii ani, respingând chiar și discuțiile despre autoreglementare, cu toată insistența organizațiilor neguvernamentale care, fără mare putere de impact, au insistat pe demisiile deontologice. Am auzit și în România, în ultimele decenii, patroni de presă amenințând candidați la Președinție sau la alte funcții în stat: aveți grijă, noi suntem fabrica de președinți.
Este adevărat, nu ajunge să fii corect pentru ca să ai audiență, nici doar bun profesionist, s-a spus tot mai insistent în ultimele două decenii. Trebuie să inventezi povești, să emoționezi, indiferent de adevăr sau de corectitudine. Audiența a devenit lucrul cel mai important. Marile trusturi au văzut, cu siguranță, cum scade încrederea în mass-media, dar nimic nu a contat în fața creșterii audienței, chiar și fără credibilitate. Dacă cineva critica un jurnalist pentru minciună sau trădarea principiilor deontologice, toate trusturile se repezeau să elimine din start orice contestare, linșajul mediatic fiind o metodă des uzitată față de cei care aveau curajul de a contesta un jurnalist. Oricine intra în politică era avertizat că nu trebuie să te bați cu cineva care cumpără cerneala cu cisterna și hârtia cu vagonul sau mai populară era o butadă care spunea că nimeni nu a câștigat războiul cu presa.
Populismul a devenit o regulă a producerii de content pe tot cuprinsul spațiului social. Studiile de psihologie socială aplicate receptării au arătat că oamenii vor să-și valideze opiniile și credințele, iar asta a dus la marea ipocrizie: nu avem cum să ne contrazicem publicul, chiar dacă se hrănește cu iluzii sau are porniri violente ori iraționale. În această perioadă a jurnalismului sălbatic de piață, mulți dintre foștii mei studenți de la jurnalistică au părăsit instituțiile media trimițându-mi mesaje în care spuneau că nu mai pot suporta „prostituția din media”.


Nu aș neglija o cauză importantă: după consolidarea ideologiei neoliberale în toate domeniile socialului, mass-media nu se mai împovărează cu vreun sistem de responsabilități sociale. Într-o societate a liberului schimb și a acerbei concurențe de piață, a subordonării activității de presă profitului, dispar marile exigențe morale ale presei începuturilor modernității. O demisie morală care va lăsa urme serioase și care se văd acum. Clauzele de conștiință ale contractului profesional al jurnaliștilor sunt călcate în picioare de nevoia de profit sau de bătălia pentru viteza știrii sau pentru senzațional. Până și cursurile de etică și deontologie de la facultățile de jurnalism devin tot mai subțiri sau „tot mai anacronice” cum îmi spunea un distins profesor de la o facultate de profil.
Doar Brexitul și alegerea lui Trump ne-au trezit că avem o problemă cu mass-media? Și, culmea, a fost revigorat conceptul de fake news cu referire la niște băieți care au construit site-uri cu știri false în Macedonia sau România și care au învins marile corporații, uzinele de știri precum CNN sau BBC.
FN și Post-adevăr sunt doar niște fake concepte. Inventarea FN este o invenție a gândirii editoriale, pentru care, pentru a fi justificată, s-a recurs la readucerea în atenția opiniei publice a unui concept la fel de fals și de ideologic: conceptul de post-adevăr. Marile minți editorialistice au justificat înfrângerile sistemului media prin inventarea unei noi ere istorice sau prin nașterea unei noi realități, o realitate a minciunii și a politicii bazate pe orice altceva decât pe adevăr.
Jurnaliștii americani sau englezi au pierdut bătălia influențării politice nu pentru că nu au fost credibili, au spus ei, ci din cauza unei mutații istorice globale, în care adevărul nu mai este criteriu și valoare respectată de public si cetățeni. Au trecut însă sub tăcere datele legate de minciunile pe care marile trusturi le-au orchestrat împotriva lui Trump sau împotriva celor care au propovăduit Brexitul.
Editorialiștii inventatori ai erei post-adevăr au ascuns, prin aceasta, posibilitatea ca reacția alegătorilor să fi fost generată chiar de dezgustul sau de saturația față de mașinațiunile și manipulările complexului mediatico-politic care i-a mințit constant în ultimele decenii.
Marii ideologi ai erei post-adevărului au găsit țapul ispășitor perfect: rețelele sociale sunt de vină, au public captiv și pot filtra informații, iar prin acest fapt au adus marile manipulări în sfera publică.
Dincolo de asta însă, toate aceste încercări sunt profund ideologice caută să ascundă și să acopere o realitate a funcționării pieței mediatice prin chiar faptul că au proclamat tot mai insistent „sfârșitul ideologiilor” sau „refuzul ideologiilor”, dar militează, vom vedea puțin mai încolo, pentru reducerea presei la o factualitate vidată de viață sau chiar la cenzură. Era post-adevăr este, în fond, un construct ideologic, un lagăr de concentrare pentru ideile despre viitor, de exemplu. Propunând metode de reducere a realității doar la date cuantificabile sau cifre, se propune o trunchiere a lumii posibile, propunerea fact-chekingului, a stigmatizării și a ștampilării știrilor, ucide tocmai elementul esențial al politicului: crearea diferenței prin includerea unei viziuni de viitor, a dorinței de schimbare în numele unor valori umaniste.

False concepte, false pericole, false remedii
Gândirea editorialiștilor ideologi ai neschimbării lumii a produs o soluție miracol, de care încă multă lume (credulă) este entuziasmată: vânătoarea de FN. De fapt, încă de prin anul 2000 se naște în SUA o practică jurnalistică, apoi un gen jurnalistic și chiar profesie: fact-checkingul.  Fact-checkingul este o practică de verificare a veridicității discursurilor politicienilor, dar și o modalitate de a verifica alte conținuturi, mai ales cele de pe rețelele sociale. Unele dintre cele mai mari companii de media și-au creat departamente dedicate și chiar au specializat fact-checkeri. În Franta, Libérations și Le Monde au primele platforme de fact-checking intitulate „Desintox” și „Les Décodeurs”.
Denunțarea știrilor false este o iluzie și poate fi folosită chiar împotriva scopului deontologic pentru care a fost inventat acest procedeu. Vânătoarea de FN poate deveni un fel de vânătoare de pokemoni, în care vânătorul este „condus” pe un traseu pe care manipulatorul îl dorește și care este plin de capcane. Rezultatele primelor platforme au fost folosite în propaganda politică din Franța. prin care partidele s-au acuzat reciproc, selecționând doar argumentele care îl defavorizau pe adversar.
O mare problemă este legată de posibilitățile practice de verificare. Este adevărat, se pot verifica cifrele, unele evenimente sau documente, dar, de cele mai multe ori, manipularea se face prin cadraj, prin interpretare și prin comentariu. Faptele și datele interpretate primesc deja altă viață, se raportează la alte măsuri de veridicitate.
Mai recent, pornind de la aceste experimente, a fost lansat și conceptul de „datajournalism” ca un alt mod de a face anchete: jurnaliștii nu mai interoghează cu precădere subiecții, ci interoghează faptele, bazele de date, statisticile, documentele.
Analizele de impact pentru aceste experimente de fact-checking au arătat un impact limitat de audiență: politicienii continuă să mintă, iar alegătorii continuă să-i aleagă pe mincinoși chiar și atunci când i-au prins pe aceștia cu minciuna. Pornind de aici, s-a spus că ar fi nevoie de fast-checking, adică de un fel de fact-checking în timp real, iar Washington Post a construit chiar un dispozitiv pentru asta (Truth Teller), un fel de detector automat de minciuni.

Degradarea intelectuală a jurnalismului din ultimele decenii nu mai poate fi ascunsă, mai ales în condițiile în care s-a dovedit că oamenii nu mai „ascultă” de marile corporații. Inventarea erei post-adevăr pentru a motiva lipsa de impact a media asupra electoratului este o explicație slabă, atât timp cât pierderea încrederii în oamenii politici și în complexul mediatico-politic, cu structurare oligarhică, este destul de veche și s-a produs treptat. Cum să credem că vânătoarea de FN este una făcută cu corectitudine, în condițiile în care campaniile electorale sunt adevărate războaie informaționale în care totul este permis și care au acreditat deja practici nedeontologice cum ar fi campania negativă sau storytellingul „black”, cel producător de frică și teamă față de un candidat sau altul. Dacă doi fact-checkeri indexează o informație ca fiind falsă, pe ce considerente să-i credem, când știm că partidele organizează formații de postaci care fac tot felul de lucruri murdare în spațiul virtual. Deci, cine-i verifică pe verificatori?

Recomandările fact-checkerilor pot deveni puțin credibile și chiar pot fi viciate de interese. Varianta acțională este chiar mai absurdă. De fapt, ce ni se propune în epoca post-adevăr este o discretă reintroducere a cenzurii. Cu siguranță, cenzura nu este o soluție, mai ales că avem următoarea înfundătură logică: vrem să cenzurăm social media, dar ca efect așteptăm să crească încrederea în mass-media din mainstream.

Soluții? Reconectarea la realitate și izgonirea falselor concepte.
Să presupunem că acceptăm că trăim în epoca post-adevăr, iar adevărul nu mai este valoare de referință, dar putem accepta pasivi că în dezbaterea publică a câștigat emoția sau predispoziția oamenilor de a crede în orice tâmpenii? Nu cred că este normal.
Mai întâi trebuie să vedem ce ar trebui să facă jurnalistul în epoca aceasta nouă, care mai este misiunea lui sau ea se reduce la vânătoarea de FN?
Nu pot crede că oamenii au renunțat la valoarea de adevăr a știrilor sau informațiilor, chiar dacă nu au cele mai bune instrumente pentru a deosebi adevărul de fals. Dacă oamenii și-au pierdut încrederea în media din mainstream, nu cred că soluția este să umblăm bezmetici după fapte sau date, desenând o realitate vidată de viață și de idei, ci să căutăm să recâștigăm încrederea oamenilor.
Dacă nu milităm pentru realizarea unor valori, nimeni nu va crede în gogorița neutralității jurnalistului. Jurnaliștii trebuie să se întrebe cum au ajuns aici, nu cumva prin șiruri lungi de demisii deontologice? Dacă oamenii nu îi mai „ascultă” și votează cum doresc, înseamnă că au și ei o contribuție la asta. Unii ar spune mai tranșant: dar de ce să îi asculte pe jurnaliști, atât timp cât chiar ei le spun că adevărul nu mai contează și că trăim în epoca emoției.
Cum restabilim încrederea în mass-media și în jurnaliști, asta ar trebui să fie întrebarea cea mai importantă pe care trebuie să ne-o punem, nu să inventăm etichete pentru epoca n care trăim. Recâștigarea încrederii oamenilor poate deveni un proiect important, chiar dacă nu este simplu de realizat în epoca jurnalismului de piață de azi. Este poate nevoie de a eticheta știrile false și de a denunța înșelătoria. Dar oare ajunge?
Nu cumva ar trebui să denunțăm și ceea ce este în spatele acestor întreprinderi ale minciunii? Celebrul FN nu este un bastard al bloggerilor, cred mai degrabă că este o întreprindere organizată, are de multe ori în spate structuri de putere, nu este doar un joc făcut de amatori pe rețele sociale. Oricum nu trebuie să uitam că verificarea acurateții știrilor este o sarcină veche, nu trebuie să o reinventăm acum, chiar daca acum verificăm mai degrabă potențialul emoțional sau viral al știrii.
Recâștigarea încrederii în presă trebuie să înceapă prin reconectarea jurnalismului la lumea reală (nu doar la cea definită sau definibilă prin cifre și fapte), la cea care conține și „date” subiective, adică visele și speranțele oamenilor, suferințele lor, dezamăgirile și revoltele lor. Doar mimând detașarea și realismul, este greu să ne apropiem, ca jurnaliști, din nou, de oameni. Să nu uitam că binele, adevărul, dreptatea sau frumosul, solidaritatea sau compasiunea, sunt valori cu un mare potențial emoțional, cu infinite valențe pentru un storytelling puternic, dacă nu putem să scăpăm de soarele orbitor al lumii post-adevăr.
Ordin pe unitate: băgați FN în duba jandarmeriei!






Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 39, aprilie 2017.