06 martie, 2017

Scrisul ca o armă

(Epilog - Patrie de unica folosinta. Eseuri de sociologie critică)
 
Încă mai cred că ideile pot schimba lumea chiar fără să întâlnească un batalion de baionete, cum credea Napoleon. Nu mi-am pierdut încă naivitatea de a crede că suntem obligaţi ca, atunci când vrem să cucerim lumea, în primul rând să ne gândim să o schimbăm. Este o crimă să îţi propui să cucereşti lumea folosindu-te de defectele ei şi să vrei să exploatezi aceste defecte ale oamenilor doar pentru a te ridica deasupra lor sau a-i conduce, a-i domina sau supune.

O bună periodă de timp am crezut (şi mai cred încă) faptul că ideile mele, răspândite zilnic, se vor întâlni cu cele ale altor oameni şi, încet, vom putea constitui o echipă pentru schimbare, un colegiu invizibil, care va creşte pe zi ce trece şi va reuşi să facă ceva. Dacă nu va putea să răstoarne munţii inerţiei măcar va ajuta ca lucruri mici să se întâmple, cărămizile din care sunt construite marile lucruri şi evenimente. Prima schimbare este una mică, dar importantă, cea în care începi să vezi diferit unele lucruri din jurul tău. Şi nu doar că le vezi, ci începe să-ţi pese de lumea din jur. Începi să contabilizezi şi alte griji, te doare suferinţa din jur şi nu te mai gândeşti la comunitate ca la o ghenă, şi nici la patria ta ca la o hartă agăţată pe peretele clasei întâi.

Dar există şi pauze de respiraţie, momente în care îţi pierzi speranţa şi chiar dorinţa de a mai participa la iluzia schimbării sociale. Aceste momente se amestecă cu cele în care ai energia să crezi şi răbdarea de a căuta argumente printre lucrurile abandonate pentru că le-a trecut timpul sau sunt stricate. În fiecare dimineaţă avem un motiv să reîncepem să credem, să construim speranţe şi să facem ceva pentru lumea asta. Motivul este acela că beneficiem încă de un miracol care se repetă: suntem vii. Trăim deci, ne bucurăm de soare, de prieteni, de copii sau de iubire, simţim în coşul pieptului o pasăre speriată care dă din aripi peste cenuşa zilei de ieri. Dacă simţi asta nu poţi să nu te gândeşti că merită să pui un pic de pasiune în paşii pe care-i faci spre celălalt. Că nu poţi să te opreşti din a iubi, din a crede în ceva, din a da şi altora o parte din minunea care se reînnoieşte în fiecare dimineaţă.

Încerc să-i învăţ pe studenţii mei că nu te poţi opri la capătul rândului când scrii şi nici nu poţi rămâne la capătul ultimului curs, atunci când înveţi. Pentru a deveni un intelectual pentru comunitatea ta trebuie să te uiţi în jur şi să descoperi urmele suferinţei sau semnele nedreptăţii pe care o suferă cei mulţi. Trebuie să te dedici mai ales celor care te refuză, care nu ştiu că au nevoie de tine. Ei sunt împinşi de viaţă sau de sistemul politic şi social într-o debara a societăţii şi nu vor vedea niciodată prea mare parte din lumea care se construieşte pe spinarea lor, cu munca lor, cu ajutorul energiei pe care ei o cheltuie alergând după false valori şi gadget-uri strălucitoare.

O ţară normală produce intelectuali pentru a se apăra de întuneric, prostie şi ignoranţă, lucruri rezultate din dominaţie şi polarizare socială. O cultură vie produce intelectuali ca mecanism de apărare.

         În primii ani de viaţă, când deschideam ochii în Runcu Salvei, un sat năsăudean de sub Munţii Ţibleşului, se săpa pentru stâlpii de curent, iar tatăl meu, „Poetul” – cum îi spuneau oamenii, era un fel de instituţie. Duminica dimineaţa mă trezeam în sunetul vocilor ţăranilor care stăteau la coadă, oameni cărora le scria scrisori, petiţii, cereri; altora le construia o galenă (adică un fel de radio), le dădea o injecţie, unii veneau să le repare televizorul, mulţi să îi ajute cu un sfat pentru a trimite copilul la şcoală la oras sau pentru a împrumuta o carte.

Şi astăzi, tatăl meu este cel mai respectat om al comunităţii, nu pentru că a scris câteva volume de versuri sau pentru că este membru al Uniunii Scriitorilor, ci pentru că a fost scrib, bibliotecar, depanator radio-TV, consultant şcolar, asistent medical şi orice altceva a trebuit să facă. În urma lui, satul pierdut printre dealuri a trimis în lume doi parlamentari, trei membri ai Uniunii Scriitorilor şi mulţi ingineri sau profesori.

Cred că dacă fiecare intelectual şi-ar respecta menirea am putea ieşi din această groapă a istoriei, am putea scăpa de acest destin second hand. Poţi visa la o schimbare prin scris chiar şi în condiţiile unei societăţi fără de valori şi fără de memorie socială. Evenimentele nu lasă urme în conştiinţele oamenilor, parcă suntem o naţiune de gumă. Destinul nostru pare o ciungă de ros care se întinde lung şi inutil. Am avut inundaţii distrugătoare în ultima vreme, dar totul a rămas la nivelul unor ajutoare de urgenţă şi a unui scandal mediatic de o săptămână.

Pe Valea Trotuşului, aproape în fiecare an, oamenii fug din calea apelor ca din calea turcilor. Deşi nu se face nimic, oamenii votează aceleaşi echipe de la primărie cu o inconştienţă ieşită din comun. Nimeni nu face un proiect pe termen lung pentru îndiguiri sau pentru a regulariza albia râurilor. Nici măcar vreo lege care să-i pedepsească pe cei care taie pădurile fară cap sau măcar pentru a interzice construcţia de locuinţe în zona inundabilă nu apare. Nimic... La toamnă sau la primăvară vor ieşi din nou apele, Realitatea TV va transmite în direct, Tatulici se va indigna în cizme de gumă şi pelerină, oamenii vor fugi iar pe dealuri şi istoria va continua să meargă în cerc pentru fiecare generaţie. Un fel de refuz al istoriei ne aduce în situaţia de a uita, de a nu acumula nimic, visând alandala şi amăgindu-ne cu speranţe de doi bani.

A scrie este un gest de disperare. Sunt oameni care scriu pentru a redeştepta copilul din oamenii prea grăbiţi să mai dea ochii cu propria lor fiinţă. Mulţi scriu pentru ca să vadă dacă au vreun feed back care să le arate că nu s-au dilit de tot. Alţii, probabil, scriu ca să se dea deştepţi, dar cel mai important este că scrisul rămâne. Este ca un fel de piatră, care nu zboară în vânt, ca vorba, el rămâne undeva în Univers. Poate fi luat de fiecare şi folosit ca o armă, sau poate ca o cărămidă. Cuvintele scrise pot fi cărămizi pentru o lume pe care o putem ridica spre soare fără autorizaţie de construcţie sau certificat de urbanism. Fără a da şpăgi sau a fi prieten cu primarul. Lumea de cuvinte poate fi de multe ori mai reală decât lumea de sânge şi sudoare. Dacă fiecare intelectual şi-ar îndeplini menirea, am putea să depăşim acest destin ghebos. Cuvintele mint mai puţin decât imaginile care ne dau iluzia transparenţei imediate, directe.

Vin alegerile şi avem nevoie de mari depozite pentru a le umple cu vorbele fără de viaţă ale politicienilor-copie, zâmbitori de pe afişele electorale. Scrisul este o aroganţă pe care încă pot să şi-o permită cei care încă se simt vii şi care nu verifică dacă trăiesc pipăindu-şi portofelul cu cărţile de credit. Arestaţi-i, domnule procuror, dumneavoastră aveţi salariul prea mic pentru a fi generos cu intelectualii care o iau razna din când în când. Oricum, nu se vor anula pensiile speciale şi o să vină vremea când se va sancţiona portul ilegal de cuvinte şi vom intra în normalitate.

Deci, ce aţi spune dacă vă invit să încercăm a ieşi din submarinul politic ce ne ţine prizonieri? Acceptaţi că trăim absurd şi ar trebui să vină cineva care să ridice chepengul şi să ne strige: „Trezirea!”, „Deşteaptă-te, române!”, „Fiţi atenţi!”, „Grijă mare!” etc.? Ce-o să faceţi, o să vă prefaceţi că nu aţi auzit sau o să aşteptaţi rezultatul alegerilor ca să puteţi spune cu cine aţi votat? O să vă uitaţi la televizor pentru a căuta o soluţie la spaimele de viitor?

Atunci luaţi un creion şi o hârtie, iar la mijlocul foii albe scrieţi patru cuvinte: „EU NU MĂ PREDAU!” Apoi o să vă vină să nu mai treceţi pe-acolo o vreme, o să vă fie teamă, poate, de obrăznicia scrisă. O să scrieţi apoi: „EU NU VREAU SĂ TAC!” şi aşa mai departe...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...